Ciorchini de pământ

Download PDF

CIORCHINI DE PĂMÂNT

 

  • am adormit în iarba câmpului.. Mă gândeam că firul de iarbă care se afla chiar în dreptul ochilor mei a crescut fără ca nimeni să știe de el și se va usca fără ca nimeni să știe de el. Dacă voi pleca și voi dori să-l regăsesc, mâine, îmi va fi peste putință, sunt miriade de fire de iarbă, toate la fel. Măreț, și neștiut, și perpetuu repetabil anonimat întru specie!
  • am lucrat câmpul, cu mâinile goale, de dimineață până-n seară, scurmând și fărâmițând țărâna. Iar când s-a înnoptat, vârfurile degetelor au început să sclipească, cu o lumină palidă venită, parcă, de departe, de foarte departe. Astfel, țărâna de pe mâini își amintea de praful de stele din care s-a născut cândva, undeva…
  • dacă un copac măreț, cu rădăcini adânci, care a reușit, cu puțin noroc, să-și facă loc spre lumina soarelui, luptând cu ceilalți copaci din preajmă, care a crescut și în pământ și spre cer, care a rezistat furtunilor nenumărate abătute asupra pădurii, secetelor năprasnice care au fost cât pe ce să-l doboare, dacă acest copac s-ar îndrăgosti de o…copacă (cum ar spune suavul Nichita), ce-ar face? Mi-l imaginez scoțându-și rădăcinile monstruoase din pământ, târându-se pe ele până lângă… copacă și acolo înfigându-le din nou în pământ. Pentru că, de bună seamă, dragostea între doi copaci înseamnă îmbrățișarea pentru totdeauna a rădăcinilor lor.
  • când m-am născut, părinții mei au plantat un pom, să-l am tovarăș de viață. Într-o zi, când trecusem de mult de jumătatea vieții, m-am întors în sat, să-l revăd. Casa natală nu mai era, pe locul ei se construise un depozit dar, într-un capăt al curții, l-am zărit. Crescuse cu mult peste acoperișul depozitului de alături și, în adierea ușoară a vântului de seară, îi auzeam freamătul molcom al frunzelor, ca o rugăciune nesfârșită. Am intrat în curte și l-am îmbrățișat, cum făceam adesea în copilărie, în joacă. O frunză s-a desprins atunci din magnificul copac și mi-a alunecat în păr. Am luat-o cu grijă și am pus-o într-o carte. De atunci nu l-am mai văzut. Poate mai este, poate nu (rațiuni economice ar fi putut interveni între timp). Dar când am nevoie de un prieten adevărat, tăcut și statornic, deschid cartea, iau frunza și mi-o strecor ușor în păr. Atunci, pe fereastră, mi se pare că revăd imaginea fratelui meu vegetal, oprit o clipă, printre ceilalți copaci, și salutându-mă complice.