Scenă 2 (Bătrân, în trenul de noapte)

Download PDF

Scenă 2 (Bătrân, în trenul de noapte)

Comandase biletul de tren prin internet și primise imediat un formular care specifica vagonul și locul alocate. Pe formular nu era specificată stația de plecare, dar se gândi că, poate, internetul permite localizarea celui care solicită biletul și atunci se subînțelege că stația trebuie să fie cea din localitate, sau, oricum, cea mai apropiată stație de locul de unde s-a făcut solicitarea. Din fericire satul său avea stație de cale ferată, undeva la marginea sa, în capătul unui teren viran unde se aciuau, în fiecare primăvară-vară, vreo douăzeci de țigani nomazi din neamul căldărarilor. După ce-și întindeau corturile rupte de atâta folosire, porneau de dimineață de-a lungul satului. Bărbații purtând în spinare cazane de făcut țuică sau balii de spălat rufe (în sat, totuși, majoritatea aveau mașini de spălat, urmare a banilor câștigați de copiii și nepoții plecați la muncă în Italia sau Spania, așa că șansele de vânzare erau aproape inexistente), femeile ținând de mână câte doi-trei puradei murdari și aproape goi. Se opreau la fiecare poartă, femeile strigau cu un glas ascuțit extrem de sonor și pătrunzător la gospodarii care nu se vedeau prin curte, în timp ce bărbații lăsau jos greutățile cărate, să se mai odihnească un pic, și trăgeau vârtos din țigări. Părea o diviziune a muncii perfectă. Rolul copiilor era de natură sentimentală, mai înmuiau inimile împietrite de muncă și de griji ale femeilor care, de cele mai multe ori, veneau la poartă cu ceva de-ale gurii pe care țigăncile le îndesau imediat în niște saci largi pe care-i purtau cu dexteritate pe umeri, mulțumind în mod repetat și urând tot binele din lume. În timpul acesta, bărbații testau și ei piața întrebând dacă gospodarul nu are nevoie de un cazan din alama cea mai bună, sau de o balie pentru spălat. Stăpâna casei făcea rapid un semn negativ din cap sau din mână și intra repede înapoi în curte zăvorând poarta. Umbla zvonul că cerșitul și vânzarea de cazane și balii erau doar un pretext pentru ca țiganii care, de fapt, inspectau locurile cele mai bune de furat, să poată veni noaptea la șterpelit. Asta făcea ca toate tentativele lor îndrăznețe de a intra în curți în timp ce strigau sau ofereau marfa de vânzare să fie stopate cu fermitate, iar porțile stăteau, în această perioadă, mai mult zăvorâte. Se uită la stația de destinație, dar acolo nu era trecut nimic. Se gândi că nici asta nu era în neregulă, din moment ce oricine știe prea bine unde trebuie să coboare. Întrucât nici numărul trenului nu era trecut pe bilet, bunăvoința lui se manifestă din nou, acceptând faptul notoriu că prin stația din localitate nu trecea decât un tren, exact la miezul fiecărei nopți. Așa că, evident, nici ora de sosire sau de plecare nu era necesară. Se gândi că măcar numele posesorului era trecut, dar constată că locul în cauză era necompletat. Nici asta nu constituia o problemă, deoarece, probabil, biletul era considerat a fi la purtător. Cu asta examinarea biletului luă sfârșit, îl puse în buzunarul de la piept și începu să verifice conținutul sacoșei pe care urma s-o ia în călătorie. Ceasul de buzunar, pe care-l scosese și-l așezase pe colțul mesei, arăta că mai avea circa o oră până la miezul nopții. Pentru a ajunge la timp trebuia să plece în curând.

*

* *

Trenul sosi cu punctualitate în stație. Singurul bec din fața clădirii dărăpănate care adăpostea casa de bilete și sala de așteptare fusese spart de mult de praștiile copiilor și, cum nimeni nu se învrednicise să-l înlocuiască, singura lumină care mai spinteca, tremurând, întunericul dens, pătrunzând timid și pe peronul plin de spărturi ancestrale, era de la un bec anemic aflat pe tavanul scorojit al sălii de așteptare. În stație nu mai era nimeni, nici măcar șeful gării care, în mod obișnuit trebuia să primească trenul în stație și să-i dea liberă plecare conform graficului. Din tren nu coborî nimeni. Nu erau decât trei vagoane, dintre care doar în ultimul se zărea o lumină vagă. Se duse spre acesta și urcă, fără să mai verifice numărul vagonului și al locului. În fond, într-un tren, probabil gol, ce importanță mai are respectarea locului primit? Nu era nimeni în vagon, așa că se așeză la întâmplare, lângă fereastră, pe partea dreaptă a sensului de mers al trenului. În cele câteva minute cât a mai stat trenul în stație nu a mai venit nimeni. Apoi, fără nici o avertizare, trenul se puse în mișcare, cu obișnuitele scrâșnete de șine și de alte dispozitive mecanice. După câțiva metri, depășind peronul aproximativ al stației, trenul intră în beznă, mărindu-și constant viteza. După vreo cinci minute, ritmul sacadat al trecerii roților peste îmbinările nesudate ale căii ferate se stabiliză. Acum puteai să-l folosești pe post de ceas, așa de constant se auzea. Înțelese că se intrase în regim de croazieră, așa că puse sacoșa nu prea voluminoasă pe suportul de deasupra banchetei, agăță haina în cuierul de alături și se așeză mai comod. Avea de gând să doarmă sau, cel puțin, să închidă ochii, mai ales că era lună nouă și oricum nu putea vedea nimic afară. Geamul slinos al vagonului îi întorcea doar propriul chip, funcționând ca o oglindă la care rolul de suprafață metalică de reflexie îl juca bezna din exterior.

*

* *

Nu știa cât timp ațipise. Sacadatul roților pe șine era același, dovadă că trenul își vedea de treabă. Se gândi, brusc, că acest sacadat imperturbabil era cea mai bună imagine pentru eternitate. Mai avea acest gând ori de câte ori stătea pe malul râului care trecea pe la marginea satului, în partea opusă stației de cale ferată. Avea un loc preferat, pe un mal nu prea înalt, la care râul făcea un cot ușor și unde era puțin mai învârtejit. Clipocitul interminabil și perfect ritmat îi evoca, la fel ca acum, eternitatea. Se gândea atunci, ca și acum, că, de bună seamă, eternitatea nu poate fi decât ceva omogen, așa cum este acest ritm de roți. Eternitatea nu poate avea diferențieri pentru că, dacă ar avea, atunci ea, eternitatea, ar putea fi sesizată. Adevărata eternitate nu trebuie să poată fi sesizată ca eternitate, deci trebuie să fie perfect omogenă, egală cu ea însăși, cam în maniera în care termodinamica sugerează asta prin conceptul de entropie maximă care se va atinge la sfârșitul vieții Universului. Ajunse la un fel de parafrază negativă a conjecturii lui Poincaré: dacă te afli în eternitate nu ai nici o modalitate de a stabili că ești acolo. Deodată, avu senzația, aproape materială, că era privit. Întoarse capul. Vis-à-vis, pe locul de lângă ușă, stătea un bătrân, sau cel puțin așa părea în lumina aceea aproape de camuflaj din vagon. Nu dormea, privea în gol, prin fereastra sa, spre fereastra de pe culoar, pe partea opusă. Întoarse la loc capul, spre fereastra sa. Un fior rece îi străbătu întregul trup. Oare nu-l văzuse pe bătrân atunci când urcase? Și totuși, oricât de chioară era lumina din compartiment, era imposibil să nu-l vadă. Cu siguranță urcase mai târziu decât el. Să fi dormit atât de adânc încât nu a simțit nici că trenul a oprit, nici că cineva a deschis ușa, care făcea un zgomot caracteristic, un fâșâit metalic, când trăgeai de ea în lateral s-o deschizi sau s-o închizi, nici că trenul a pornit din nou? Ar fi sesizat măcar lumina peronului…Rămase câteva minute încordat, privind în gol pe fereastra întunecată la bezna care părea aproape lichidă și prin care trenul de noapte se strecura ca un pește preistoric. Sacadatul roților era singurul zgomot din acel univers lichid atotcuprinzător. Lichiditatea aceasta întunecată îi aducea în memorie lichiditatea râului care-i sugera, prin zgomotul egal al apei, aceeași eternitate. Într-adevăr, lichiditatea ar putea fi un bun candidat pentru asigurarea omogenității indispensabile eternității. O omogenitate care nu permite nici măcar trecerea timpului, deoarece această trecere ar însemna deja o diferențiere trecut-viitor, care ar sfâșia omogenitatea. După o vreme, își întoarse încet, cu mișcări infinitezimale, capul spre noul pasager. Avu un șoc, iar pantofii i se bătură, zgomotos și involuntar, unul de altul: bătrânul se uita la el. Avea o expresie liniștită, aproape plictisită, lipsită, în orice caz, de curiozitate sau interes. Avea un cap comun, puțin cam prea mare în raport cu trupul, așa cum acesta putea fi ghicit din postura de așezat, puțin chelit în frunte dar relativ bogat în rest, probabil netuns de ceva vreme. Obrajii erau palizi, trași înăuntru, și părea neras de câteva zile. Își aminti că nici el nu se mai răsese în ultimele zile, dar nu-și aminti din ce motiv anume. Ochii îi erau ageri deși aveau o nuanță de oboseală sau, poate, de blazare. Îmbrăcămintea îi era comună, relativ neîngrijită. Ca și el, avea o desagă aruncată pe suportul de bagaje de deasupra banchetei, iar o haină ponosită era atârnată în cuier, în dreptul locului alăturat celui pe care stătea. În momentul în care li se întâlniră privirile bătrânul schiță un zâmbet care se voia amabil, sau de întâmpinare, dar nu reuși decât o strâmbătură acră. Cu o voce comună, întrebă:

  • Cât să fie ceasul?

Făcu un gest de a scoate ceasul de buzunar, dar își aminti că decisese să nu-l mai ia. Își dorea o călătorie fără nici un plan, o călătorie în care deciziile le ia călătoria și nu călătorul. Cam ca mersul fără nici o țintă pe străzi, când nu tu alegi străzile pe care să mergi, ci străzile te aleg pe tine. Este o experiență extraordinară, e ca și cum ai forța mâna destinului, spunându-i: ei bine, decide tu, care-i calea mea, pe unde trebuie să merg și unde trebuie să ajung? Este posibil, oare, ca idealurile să ne aleagă, ele, pe noi, ca pe simple mijloace de auto-obiectivare a lor, a idealurilor, iar noi să fim doar instrumente docile? Dar asta ar însemna că nu avem nici o responsabilitate, din moment ce nu facem nici o alegere. Renunță imediat la ceea ce i se părea o speculație metafizică superficială. Gestul său de a se uita la ceas și grimasa imediată la gândul că nu-l luase, fusese un răspuns clar pentru interlocutor, care nu mai așteptă un răspuns explicit. Se întorsese deja spre fereastra sa, când spuse aproape șoptit:

  • Nu contează, avem timp destul.

Se așternu din nou tăcerea. Nu îndrăzni să întrebe pentru ce era destul timp. Trecură așa câteva minute, marcate doar de ritmul bătut cu obstinație și regularitate de roți. Avu, deodată, sentimentul ciudat al unei oglinzi în spațiu sau, mai degrabă, al unei simetrii față de mijlocul compartimentului: el în dreapta, cu fața spre direcția de mers a trenului, bătrânul în stânga, cu spatele spre direcția de mers a trenului. Această imagine de oglindire simetrică față de un punct îi aduse în minte cele două personaje ale lui Umberto Eco, parcă Simonini și Dalla Piccola, care păreau să fie unul și același sau treceau, alternativ, unul în celălalt. Continuă să gloseze pe această idee și ajunse, chiar, la ideea funcțiilor algebrice impare () care sunt relative la un punct, punctul din mijlocul compartimentului, dacă un sistem de coordonate carteziene ar trece prin acel punct. Se scutură, pe jumătate amuzat, pe jumătate înspăimântat. Amuzat știa de ce e – imaginația o luase, desigur, serios razna, dar înspăimântat nu putea să înțeleagă de ce e, era un sentiment difuz, care se extindea rapid în tot corpul, așa încât aproape că începu să tremure, sau avu această senzație, de parcă tot sângele i se răcise brusc. Ca și cum i-ar fi ghicit gândurile legate de simetrie (mai lipsea să ajungă la teoria grupurilor Lie!, se gândi, și mai amuzat), bătrânul spuse, tot în șoaptă, de parcă ar fi vorbit doar pentru sine:

  • Toate sunt perechi, dar este nevoie de al treilea.

De data aceasta se hotărî să intre în joc. Modul sibilinic și misterios în care bătrânul spunea lucruri fără nici o legătură cu starea de fapt – doi oameni care nu se cunosc, mergând în același compartiment al unui tren de noapte – îi dădu un curaj relativ. Cu o voce voit neutră, menită să dizolve atmosfera de mister creată deja, spuse:

  • Vă referiți, desigur, la chestiunea terțului inclus.

Bătrânul nu se întoarse de la fereastra sa. Fruntea îi era lipită de ea, preluând vibrațiile ritmice ale trenului. Avu impresia insistentă că spusese o prostie și că bătrânul, din dispreț pentru atâta incapacitate de înțelegere, nici măcar nu-i va răspunde. După circa un minut acesta se îndreptă de lângă fereastră, dar nu-l privi direct, ci își fixă privirea în fața sa. Vorbi rar, cu simplitate, dar cu fermitate:

  • Terțul inclus este un caz particular al celui de-al treilea necesar. Și nu trebuie mers mai departe de al treilea, structura reală a lumii nu admite mai mult de atât. Al treilea trebuie să asigure uniunea celor doi contradictorii, este un arbitru.
  • Cei doi sunt viața și moartea? întrebă repede, simțind că i se usucă brusc gura.

Habar nu avea de ce luase exact acest exemplu. Putea să ia chiar principiul non-contradicției din logica aristotelică, pentru a ajunge la terțul exclus (își amintea situația, puțin cam ciudată, a faptului că principiul non-contradicției și principiul terțului exclus se formalizau prin două expresii care deveneau identice prin simpla aplicare a negației uneia sau alteia dintre ele).

  • Da, răspunse bătrânul.

Răspunsul veni instantaneu, aproape în același timp cu întrebarea sau, poate, chiar un pic înainte ca formularea întrebării să se încheie, de parcă o anticipase. În gât i se ridică un nod pe care nu reuși câtva timp să-l înghită. Își fixă și el privirea drept în față, fără să-l mai privească pe bătrân. Avea senzația că vorbește cu sine însuși, o senzație pe care o mai avusese atunci când, în lipsă de parteneri, juca singur șah, mutând o culoare, apoi întorcând tabla cu piese pentru a muta cealaltă culoare și tot așa. Spuse liniștit, ca și cum s-ar fi referit la ceva absolut banal:

  • Și al treilea, cine e al treilea aici?

De data aceasta, bătrânul se întoarse spre el, privindu-l liniștit. Ochii îi rămâneau stinși, deși nu total inexpresivi, emanând un sentiment de împăcare și detașare, ca al înțelepților de pe vremuri. Îi susținu privirea, străduindu-se să nu trădeze nimic din tensiunea internă care se instalase aproape la nivel fiziologic. Bătrânul spuse rar, fără a accentua nici un cuvânt anume:

  • Al treilea este mesagerul. Și terțul inclus este un mesager, el trebuie să mențină în echilibru pe cei doi din pereche.

De bună seamă, se gândi, bătrânul face aluzie la celebrul T al lui Lupasco, nici actualizat, nici potențializat sau pe jumătate actualizat și pe jumătate potențializat, adică aflat la jumătatea drumului dintre actualizare și potențializare, cumva în echilibru între a fi și a nu fi. Nu mai insistă, însă, pentru clarificări, și așa i se păru că introducerea temei terțului inclus îl obligase pe bătrân să facă o volută largă pentru a-și aduce discursul acolo unde voia să ajungă. Exact, unde voia să ajungă? Și, la urma urmei, cine este și ce caută în compartiment dar, mai ales, mai ales, cum a ajuns în compartiment, și când? Toate aceste incoerențe i se învălmășeau în minte unele peste altele, sau, mai degrabă, simultan, fără nici o logică aparentă și nici nu încercă să le ordoneze, cumva, logic. În acel moment se gândi, și acest gând aproape îl curentă, că trenul nu a oprit nicăieri de când a plecat, sau poate a oprit dar el dormea. Totuși, de o bună bucată de vreme era treaz, și pe lângă tren sau în depărtare nu a trecut nimic, nici o localitate, nici o trecere la nivel, nici o pădure, nici o lumină, nici un stâlp care să susțină firele electrice de unde se alimenta locomotiva. Un alt gând îl curentă: locomotiva, trenul nu avea locomotivă! Încremeni. Da, abia acum lua aminte, trenul a intrat în stație fără locomotivă, doar cele trei vagoane (trei?, se gândi la trinitățile despre care vorbea bătrânul), iar el se urcase în cel de-al treilea (al treilea necesar?). Trenul a venit fără locomotivă, și a plecat tot fără locomotivă. Ciuli urechile. Sacadatul roților pe șine continua în ritmul deja familiar, așadar trenul continua să meargă. Se gândi că ar fi fost bine dacă ar fi luat ceasul, e vară și pe la cinci deja cerul ar trebui să se înroșească încet-încet. Oare cât timp trecuse de când a urcat? Se aplecă și-și lipi fruntea de geamul ferestrei, era rece, din cauza vitezei trenului, și puse palma în așa fel încât să anuleze efectul de oglindă al întunericului de afară, dar metoda nu avu nici un efect, bezna era totală, și sentimentul de lichiditate a întunericului îi reveni. Nu-și dădu seama cât i-au luat aceste gânduri dar vocea bătrânului se oprise imediat după ultima propoziție. În mod ciudat părea că știe dinainte că el avea să reflecteze la ceva și se oprea pentru a nu-l perturba. Desprinse fruntea de pe geam și se întoarse. Bătrânul își reluase poziția cu privirea în fața sa. Imediat ce se întoarse spre el, bătrânul continuă. Vorbea aproape didactic, deși destul de inexpresiv, fără a-și accentua cuvintele și fără să melodizeze fraza. Și totuși, monotonia aceasta te capta, poate tocmai pentru că te solicita să adaugi tu accentele, urcușurile și coborâșurile frazei sau cezurile. Cumva te făcea părtaș, co-autor la ceea ce se spunea. Avu sentimentul acut că era determinat să participe la crearea frazelor pe care, apoi, le auzea rostite de bătrân. Gândul anterior despre simetrie îi reveni cu putere. În dreapta sa avea o oglindă care îi întorcea chipul prin intermediul beznei, în stânga avea o oglindă care îi întorcea propriile fraze prin intermediul bătrânului. De data aceasta, da, părea chiar o dublă simetrie și o dublă oglindă.

  • Viața și moartea sunt din lumea noastră, deci și mesagerul trebuie să fie de aici.

Rostise fraza la fel de liniștit și de apodictic ca și până atunci. Lăsa impresia că doar comunica ceva ce fusese demult și definitiv stabilit și, în consecință, nu trebuia să se străduiască să fie convingător. Îi amintea de unii dintre colegii de departament de la facultate, fără vocație pedagogică sau științifică, care se comportau la fel: sistematizau ce spuseseră alții și transmiteau studenților concluzii și rezultate considerate indiscutabile, fără putință de a fi tăgăduite sau măcar chestionate. Siguranța ex catedra i s-a părut întotdeauna suspectă, ca orice alt gen de siguranță, de altfel. Alungă imediat aceste gânduri care-l purtau într-o perioadă încheiată de mult și-și lipi din nou fruntea de geam. Își încordă privirea încercând să pătrundă cât de cât prin fluidul negru de dincolo. Tot timpul din urmă fusese atent la fereastră, încercând să surprindă un semn exterior, orice semn, că trenul este în mișcare. Exista, într-adevăr, un mic balans și, exista, desigur, acel ritm sacadat al trecerii roților peste capetele de îmbinare a șinelor ferate, prin urmare nu putea spune că nu are nici un criteriu de a stabili, din interior, dacă se află în mișcare sau în repaus (adică, nu era într-o situație indecidabilă specifică mecanicii relativiste concepute de un viorist amator acum mai mult de 100 de ani). Și, cu siguranță, nu se afla în eternitate, unde, într-adevăr, nu ar fi putut stabili unde se află (nu emisese chiar el, cu puțin timp în urmă, această conjectură?). Și totuși, unde se afla? Știa că a plecat, știa că stația unde urcase în tren rămăsese în urmă sau, în orice caz, nu se mai vedea peronul la lumina acea aproximativă ițită din sala de așteptare goală.

Se îndreptă și se întoarse spre bătrân. Se trase, brusc, cu putere, înapoi. Pe scaunul unde până atunci stătuse bătrânul cu care vorbise (mă rog, cu care schimbase cele trei-patru propoziții aproape fără sens) nu mai era nimeni. Se gândi că ieșise pe culoar, de coborât nu avea cum să coboare, deoarece țăcănitul roților nu se oprise nici o clipă, doar nu a sărit din mers. Și chiar pentru a sări din tren, trebuia să iasă, mai întâi, din compartiment, ca să iasă din compartiment trebuia să deschidă ușa compartimentului, care scârțiia. Făcu aceste raționamente detectivistice cu o rapiditate care-l făcu să creadă că fuseseră făcute de subconștient, iar conștientul doar luase notă de ele. Se ridică încet, se duse spre ușă, o trase în lateral (se auzi bine-cunoscutul fâșâit, l-ar fi auzit, cu siguranță, și dacă ar fi ieșit bătrânul din compartiment) și ieși pe culoar. Pe culoar nu era nici un bec. O luă spre vagonul din față, trecu prin dreptul celorlalte compartimente, încercând să vadă dacă e cineva înăuntru. După al doilea compartiment, nu mai putu să vadă nimic, totul era înecat în bezna lichidă de afară. Trase de ușile compartimentelor, sperând ca, dacă era cineva înăuntru, să spună ceva, să întrebe cine e sau ceva de acest gen. Nu se întâmplă nimic. Trecu de ecluza flexibilă dintre vagoane și procedă la fel cu vagonul din față, apoi și cu primul vagon. După toate aparențele, nu mai era nimeni în tren. La primul vagon încercă să-și dea seama dacă trenul avea locomotivă, dar nu reuși. Totul era cufundat în cea mai deplină beznă. Se întoarse orbecăind, adică ajutându-se de ambele mâini pentru a stabili pe unde trebuie să meargă. Reveni la compartimentul său și se așeză, cu un sentiment acut de sleire de puteri și de dorință de a se odihni, pe locul pe care, până în urmă cu câteva minute, stătuse bătrânul. Văzu, ca prin vis, și cu o surprindere abia schițată, că sacoșa sa era așezată pe suportul de deasupra banchetei pe care tocmai se așezase, iar haina era agățată în cuierul de pe locul alăturat. Se uită, mecanic, la locul de pe diagonala compartimentului, pe care stătuse până atunci. Nu avea nici un bagaj și nici o haină. Nu mai avea chef (sau putere?) să mai raționalizeze această situație (obiceiul de a raționaliza devenise, pe măsură ce înainta în viață, cvasi-permanent, îi dădea o stare de confort deși, de multe ori, această raționalizare era o simplă justificare sau o simplă poveste care făcea inteligibilă o situație care nu era, de fapt, inteligibilă). Se așeză, cu mișcări foarte obosite, mai confortabil și, în scurt timp, adormi.

*

* *

A doua zi dimineața, unul dintre copiii care se jucau în stația dezafectată a coborât valvârtej din garnitura de trei vagoane ruginite, abandonată nimeni nu știe de când și trasă pe o linie de serviciu care nu mai funcționa de ani de zile, speriat și țipând, alergând într-un suflet până la o casă sărăcăcioasă, din aproprierea stației, unde locuia împreună cu părinții și încă vreo câțiva frați și surori. Pe la prânz a venit și polițistul satului, împreună cu primarul, medicul și doi săteni, ca martori. Procesul-verbal, semnat de toți cei prezenți, preciza că bătrânul din tren a fost identificat ca fiind dl E. și că moartea a fost una naturală, neconstatându-se semne de violență sau agresiune pe trupul acestuia. S-a hotărât ca sacoșa și haina găsite alături de bărbat să fie păstrate, un timp, la sediul primăriei, pentru eventualitatea că vreo rudă le-ar fi solicitat. Din câte știau martorii și primarul, bătrânul găsit în trenul abandonat nu avea rude.